Psiholog București | Iacob Palașcă — Consiliere psihanalitică

Psiholog Iacob Palașcă

Destinul este un adevăr. Sau o metaforă.

De multe ori, găsim un refugiu în destin. Atunci când nu înțelegem de ce ni se întâmplă anumite lucruri, când repetăm aceleași alegeri, aceleași relații sau aceleași dezamăgiri, avem uneori nevoie de o explicație care să ne elibereze de întrebări.

Și spunem: „Așa mi-a fost destinul.”

Dar dacă destinul nu este întotdeauna ceva care ni se întâmplă? Dacă, uneori, ceea ce numim destin este, de fapt, un tipar pe care l-am învățat?

Ce învățăm înainte de a ști că învățăm?

Copilul nu învață doar cuvinte, reguli, comportamente sau informații. Învață lumea.

Învață ce înseamnă să fie iubit. Învață dacă poate avea încredere. Învață dacă trebuie să ceară sau să tacă. Învață dacă apropierea aduce siguranță sau durere. Învață dacă trebuie să fie ascultător, puternic, invizibil, agresiv, dependent sau, dimpotrivă, să nu aibă nevoie de nimeni.

Și, poate cel mai important, învață cum să supraviețuiască în mediul în care se află.

John Bowlby a arătat că experiențele timpurii cu persoanele de îngrijire contribuie la formarea unor modele interne prin care copilul ajunge să-și reprezinte lumea, pe ceilalți și pe sine (Bowlby, 1969/1982).

Aceste modele nu sunt simple amintiri. Ele devin moduri de a privi lumea.

Familiarul nu este întotdeauna sănătos

Omul nu caută întotdeauna ceea ce este bun pentru el. De multe ori, caută ceea ce îi este cunoscut.

Dacă într-un anumit mediu am învățat că iubirea trebuie câștigată, este posibil să căutăm, mai târziu, relații în care trebuie să luptăm pentru iubire.

Dacă am învățat că apropierea este periculoasă, este posibil să construim relații în care păstrăm distanța.

Dacă am învățat că trebuie să fim permanent obedienți pentru a fi acceptați, este posibil să confundăm obediența cu bunătatea.

Nu pentru că vrem să suferim. Ci pentru că psihicul nostru încearcă să repete ceea ce știe să facă.

Bandura (1977) a arătat că o parte importantă a comportamentului se formează prin observare, imitare și prin observarea consecințelor comportamentelor celorlalți.

Când supraviețuirea devine destin

Poate că aici începe confuzia dintre destin și învățare.

Un comportament care a fost util cândva poate deveni nepotrivit mai târziu.

Un copil care a trebuit să fie foarte atent la starea părinților săi poate deveni un adult extrem de sensibil la schimbările emoționale ale celor din jur.

Un copil care a trebuit să fie obedient poate deveni adultul care spune „da” chiar și atunci când ar trebui să spună „nu”.

La momentul în care au apărut, aceste comportamente au avut o logică. Au fost răspunsuri la un anumit mediu.

Problema apare atunci când mediul se schimbă, dar strategia de supraviețuire rămâne aceeași.

Atunci ceea ce ne-a ajutat să supraviețuim poate începe să ne împiedice să trăim.

Putem să ne schimbăm?

Da.

Dacă ceea ce numim destin este, măcar în parte, rezultatul unor experiențe, al unor modele învățate și al unor modalități de adaptare, atunci destinul nu mai poate fi privit ca o sentință.

Experiențele noi pot aduce informații noi. O relație sigură poate contrazice ceea ce am învățat despre relații. O experiență de acceptare poate contrazice convingerea că trebuie să fim perfecți pentru a fi acceptați.

Asta înseamnă că trecutul are o influență asupra noastră, dar nu trebuie confundat cu o condamnare.

Între încăpățânare și obediență

Schimbarea nu înseamnă să devenim opusul celui care am fost.

Poate că adevărata schimbare se află undeva la mijloc. Într-o linie de mijloc.

Acolo unde putem spune „da”, dar putem spune și „nu”. Unde putem avea grijă de ceilalți fără să ne abandonăm pe noi. Unde putem fi independenți fără să refuzăm apropierea. Unde putem asculta fără să fim obedienți.

Poate că aici începe discernământul: nu atunci când știm ce ni s-a întâmplat, ci atunci când începem să observăm cum ceea ce ni s-a întâmplat continuă să acționeze în noi.

Destinul și alegerea

Nu cred că este corect să spunem că am greșit atunci când am făcut alegeri care, astăzi, ni se par nepotrivite.

Omul alege cu instrumentele psihice pe care le are la momentul respectiv.

Alegerea noastră de ieri trebuie înțeleasă în contextul omului care eram ieri.

Poate că nu puteam alege altfel.

Dar există un moment în care începem să vedem. Și atunci apare o altă posibilitate: posibilitatea de a alege.

Ceea ce era inconștient începe să fie gândit. Ceea ce era repetat începe să fie pus sub semnul întrebării. Iar ceea ce părea destin începe să semene cu o alegere.

Atunci, ce este destinul?

Poate că destinul este drumul pe care l-am parcurs fără să știm de ce l-am ales.

Poate că este suma unor experiențe, a unor întâlniri, a unor pierderi, a unor modele învățate și a unor alegeri făcute cu ceea ce aveam la dispoziție în acel moment.

Dar poate că destinul nu este neapărat drumul pe care trebuie să-l urmăm.

Poate că destinul este povestea drumului pe care am învățat să-l urmăm.

Iar atunci când începem să ne înțelegem propriul drum, apare ceva ce seamănă mai puțin cu destinul și mai mult cu libertatea.

Nu libertatea de a schimba trecutul.

Ci libertatea de a nu-l mai repeta la nesfârșit.

„Pentru a te putea schimba, trebuie să te confrunți cu alți oameni fără să-i agresezi.” Iacob Palașcă

Bandura, A. (1977). Social learning theory. Prentice-Hall.

Bowlby, J. (1969). Attachment and loss: Vol. 1. Attachment. Basic Books.

Bowlby, J. (1982). Attachment and loss: Vol. 1. Attachment (2nd ed.). Basic Books. (Original work published 1969).

Bowlby, J. (1958). The nature of the child’s tie to his mother. The International Journal of Psycho-Analysis, 39(5), 350–373.